O picatura de sange intr'un pahar de apa.

Ginny
Eu si eu . Iubesc putin... si invers.

Denisa
Una din cele mai bune prietene ale mele. Ea, eu si Bianca suntem... noi.

Bianca
Cealalta prietena foarte buna a mea... Aceeasi si aici.


&] Introducere

De ce traim?
Pentru a iubi.
Si cand iubirea intarzie sa apara? ... Cand suntem tradati si nedoriti... Ne inchidem in suferinta. Sufletele noastre sunt ferecate cu lacate de nepatruns. Si nici macar un strop de lumina nu patrunde... Cand adevarul este adanc ascuns printre amintiri vechi si lacrimile nu iti pot vindeca ochii...
Atunci, de ce mai traim?... Inca?...
Te trezesti dimineata si nu ai pentru ce. Orice razboi te arunca jos... Te prabusesti si abia mai respiri...
Dar inca traiesti.
O picatura de sange intr'un pahar de apa.

Pentru Lavi :*



Mama este o femeie cu personalitate puternica.
Nu o ridic in slavi… chiar este. Asa se numeste o persoana care invinge orice obstacol, nu? Moartea tatei, foarte multele mele boli, necesitatea de a ne muta permanent… Spre un nou loc, un nou orizont…
Si, am uitat sa va spun, este fotomodel.
~
Am ajuns in Nightey de doua zile. Acum sunt in camera mea, privind’o nerabdatoare pe mama cum imi pune vesnica intrebare “ Cum imi sta cu bluza asta? Cum ti se par pantalonii? “. Intotdeauna am admirat’o pe mama; la cei 34 de ani ai ei, tot de 20 arata.
“Deci?” zise ea, pe un ton cam iritat. Probabil era a doua oara cand spunea asta. Ura sa se repete.
“A?”
“Ce zici, cureaua argintie sau alba?”
Aoleu. Nici nu stiam la ce haine dorea sa puna curea. Cum sa imi exprim parerea?
“Hmm…” M’am prefacut cat am putut ca ma gandesc. De fapt, chiar asa era. “Sincer, nu pot sa aleg. Mi se pare ca cea alba este cam simpla. Curelele trebuie dor sa iti evidentieze talia, nu’i asa?”
Mama zambi. Cred ca deja alesese hainele ce le va purta, dar dorea sa imi testeze – iar – abilitatile de a da sfaturi in privinta imbracamintii. Au urmat cateva momente de liniste – ceva extrem de rar cand e mama langa mine – si am presupus ca iesise din camera, asa ca m’am intins pe pat.
“Ginny! O sa iti sifonezi hainele!” s’a auzit vocea cristalina a mamei, chiar langa mine.
Urma o predica lunga… obisnuita, pot spune. Am privit’o pe drag in timp ce se chinuia sa explice faptul ca materialul tricoului meu se sifoneaza usor, si, intr’un moment de tacere, m’am uitat pe fereastra… E greu sa reintrupez in cuvinte fiorii care m’au cuprins vazand acel oras aproape necunoscut, unde visam sa ajung. Ciudat ca nu simteam fericirea normala ca o dorinta s’a implinit. Totul era invaluit parca de ceata… blocurile, parcul, cerul intunecat... Intunecat? Doamne! Cat de tarziu este! Maine este prima zi de scoala aici, si nici nu am vazut cum trebuie orasul… Decat ascunsa dupa perdeaua ferestrelor mele.
“Ginny.” Ofta mama. “Fii mai vesela, te rog. Doar o sa… iti revezi amicele, nu?”
“Cele mai bune prietene,” am subliniat eu.
“Cele de pe…”
“Da, mama, pe care le’am cunoscut pe net. Si ne’am mai intalnit anul trecut.”
Femeia deschise gura sa mai zica ceva, dar apoi renunta. Adusese vorba de Denisa si Bianca doar pentru a ma inveseli, doar. Nu am chef sa o mai aud cum le critica… Poate, daca le va cunoaste…
In orice caz, nu eram pregatita pentru vorbele sale.
“Nu exista prietene.” Soptise. Vocea ii tremura. Apoi, sunetul usii care se inchide.
“Nu exista prietene.” Am repetat, confuza, cand am ramas singura. Am aruncat o privire ceasului de pe noptiera si am stins lumina. Prin intuneric, auzeam – ciudat de aproape – un cantec… Atat de trist… Despre durere. Sigur l’am mai auzit odata. Undeva… Demult… Dar unde?... Melodia a incetat brusc si s’au auzit pasi. Dupa gratia mersului, mi’am dat seama ca era mama.
Cantecul ma fermecase intr’un mod greu de descris. Era ca un drog. As fi vrut sa il ascult din nou si din nou… Dar chiar eram obosita. Mi’am amintit cuvintele mamei, si am murmurat incet, raspunzand amintirii mele:
“Ba exista.” Am inchis ochii, aducandu’mi aminte de o veche prietena de’a mea din clasa a sasea, care m’a facut de ras in fata intregii scoli din gelozie. “Uneori.”


Ps: Pozele din dormitorul mamei, cele care nu sunt cu mine, o infatiseaza pe ea:
Aici, aici, aici, aici, aici si aici.

~

ce interesant

Ooc: desigur ca aveam deja scrisa partea urmatoare:) si mai am o jumatate din continuare in calc...


‘7:50 fix!’ Am repetat in gand, nervoasa. Am privit din nou aleea din fata scolii, plina de adolescenti. Noii mei colegi… Privind cum se imping si se injura, imi plang de mila ca va trebui sa ii suport zilnic.
Mai sunt 5 minute si se suna. Denisa si Bianca inca nu au aparut. Oricum, niciodata nu ajungeam prea devreme la scoala; acum facusem o exceptie…
“Ginevra!”
Am intors capul, fericita. Nu, nu era una din prietenele mele… era un tip destul de dragut, dar in nici’un caz stilul meu.
“De un.. de unde stii cum ma cheama?” L’am intrebat eu, uimita.
“Noua colega,” facu el nepasator. “Eu sunt An.”
“Ah… buna,” am zambit, ceea ce l’a incurajat sa continue… muzica, filme, teme…
“Care este culoarea ta preferata?”… “Mie imi place albastrul.. culoarea banala a baietilor…”
Of. Cum mai scap de asta?
“S’a sunat!” m’a trezit el din visul meu ca voi reusi intr’o buna zi sa ii agat capul de perete. “Ma, nu avem prima ora comuna… hai ca ne intalnim la mate! Pa!”
“Pa.” am spus eu, desi el deja plecase.
“Ginny!”
“Bianca! Denisa!” Aproape plangeam de fericire. Cat am stat sa ne imbratisam, deja nu mai era aproape nimeni pe acolo.
“Soarta m’a lasat singura si nefericita in clasa de alaturi la prima ora… Alaturi de An…” ofta Bianca, in timp ce mergeam pe coridoare.
“Ia mai taci, Bee. O avem pe Ginioasa langa noi. Nici nu il stie pe An.”
“De fapt,” am intrerupt’o eu, “Abia a terminat de flecarit.”
“Se da la toate fetele din clasa,” ma atentiona Bya, cand am ajuns in fata clasei. “M’am carat. Proful meu mai intarzie. Den, Gen, vedeti ca profa de chimie e foarte matinala… de fapt Deni o stie prea bine!”
~
Profesoara nu venise inca [ “Un miracol!” spusese Denisa, si pana la urma tot a notat ziua aceasta memorabila in calendar. “De obicei, vine chiar cu 5 minute inainte sa se sune” zisese] . Speram sa nu imi ceara sa ma prezint. Era prima data cand uitasem sa ma gandesc la un discurs dinainte; pentru ce sa ma fi mutat? Sa fac scufundari? Sa inspectez canalele din Nightey? Pentru mine, era jenant sa zic ca mama e fotomodel… nu stiu de ce, dintotdeauna mi s’a parut ca, daca mama ta e frumoasa si e model, inseamna ca ai fitze.
Denisa m’a imbrancit, dar nu am bagat’o in seama.
“Buna dimineata, elevi!” s’a auzit o voce un pic ragusita.
Eram singura care nu se ridicase in picioare. Am incercat sa repar greseala, prefacandu’ma ca umblam prin ghiozdan, ridicandu’ma apoi rapid. Am miscat buzele, mimand un “Buna dimineata”, in timp ce ceilalti pareau la fel de putin entuziasmati. Am urmarit’o pe profesoara mergand spre catedra – avea un mers incet, dar sigur. Desi era destul de scunda [ chiar mai scunda decat mine, cred ] , impunea respect.
M’am asezat la loc ultima. Chiar atat de inceata sunt? Sigur am atras toate privirile. Mai putin una… Fara sa vreau, m’am uitat inspre ultima banca de la geam. Doar cateva momente. Dar m’am intors. Nu stiu de ce am continuat sa privesc intr’acolo… Nu era un baiat care sa ma dea gata pe mine, desi parea ca era cauza lacrimilor varsate de fetele de pe aici. I’am intalnit privirea pentru o clipa – ochii lui verzi! Am intors capul, prefacandu’ma atenta la profesoara, care facea prezenta. La sfarsit, a dat peste numele meu.
“Noua eleva,” remarca ea. “Ia ridi…”
Uneori Denisa e cu adevarat o prietena buna! Tocmai atunci, cartea sa a cazut pe podea. Stia ca urasc sa fiu in centrul atentiei, printre necunoscuti.
“Domnisoara! La tabla!”
Mda. Acum stiu sa nu ma pun cu profa de chimie. Si sa am grija sa nu imi cada ceva in timpul orei.
~
Nu imi amintesc mai nimic despre scoala, profesori, ore de curs… stiu ca la limba franceza a trebuit sa ies in fata clasei sa ma prezint. Nu am zis decat numele meu si varsta, slava Domnului… a, si daca imi place franceza. Evident, a trebuit sa spun “da”, desi notele mele din celelalte clase la aceasta materie erau destul de mici.
Si, desigur, nu voi uita cum m’am intalnit cu baiatul din ora de chimie pe hol… Tipic sa dau peste el! Nu am vrut deloc asta, pur si simplu o cautam pe Bianca. Nu aveam vre’un caiet la mine, si nici nu am cazut. Doar m’am dezechilibrat putin… nu m’as fi asteptat sa ma tina de umeri sa nu cad. Iar l’am privit in ochi. As fi vrut ca acea clipa sa se prelungeasca la nesfarsit.
“Leo!” L’a strigat An. Poate dorea sa il indeparteze de mine… I’am urmarit razand… Poate de mine.
Leo… asa se numeste baiatul cu ochi verzi.
~

o.O e sweet!!! chiar imi place ce ai scris Ginny! shi pozele...

wow ,e chiar cel mai tare fic care l-am citit vreodata ^-^ Bravo ,imi place mult !
si baiatul asta cu ochii verzi,leo, are niste ochi :X .. superbi :x verzi, nu prea gasesti baieti cu ochii in culoarea asta ^^ <3

dar... am niste intrebari ;
- In ce cls. si cati ani aveti ?

Fiecare are 15 ani . Leo mai are putin si implineste 16. Sunt intr'a noua ^_^

O sa zic ziua de nastere a fiecaruia [ de acum o sa pun si data la zi - oricum, acum este 16 septembrie, cand in prima zi Ginny a lipsit ]

Ginny - 13 Mai

Denisa - 26 Ianuarie

Bianca - 17 Februarie

Leo - 4 Octombrie


Edit: Uite si nextul. Poate are greseli de ortografie, nu am apucat sa il recitesc, pt ca ma grabesc..

“Ma dor ingrozitor picioarele de la ora de sport” este tot ce am putut sa spun. Denisa a dat din cap intelegatoare, in timp ce Bianca il privea pe An. Sau, ma rog, grupul de baieti format din An si inca doi tipi. Eu nu m’am putut abtine sa nu ma uit dupa Leo. Cred ca plecase deja… Am auzit ca intr’un vis vocea Denisei – mai exact, ceva legat de << placut >> .
“Ginny? E necesar sa iti dau cu acest ghiozdan in cap sau imi raspunzi la intrebare?”
“Imi place rock’ul” am zis eu repede, speriata.
“Ma tuto! Eu te’am intrebat daca l’ai vazut pe Leo, si tu ma iei cu rock’ul…”
“Care Leo?” am incercat eu sa par nevinovata.
“Nu il stii… Oh, iar am uitat.” Deni isi dadu ochii peste cap. “Beeb, nu te mai uita atata la tipii aia. Sigur te’a observat toata scoala.”
Bianca isi dadu la randul sau ochii peste cap. O clipa, a fost liniste. Suntem aproape de cafeneaua de langa scoala.
“Nu accept nici’un refuz de la tine, Gen. O sa vii la cafenea.”
Am renuntat din start sa ma opun. Bianca este foarte convingatoare.
“Denisa, vii?”
Fata nu raspunse.
“Cine se uita acum dupa baieti..” bolborosi Bya.
“Nu ma uitam dupa baieti!” riposta Denisa, desi am surprins’o zambind. “Si nu, nu pot veni.”
Intr’o clipa, eu si Bianca deja intrasem in cafenea. M’am oprit o clipa, inhaland. Tatal meu era seful unei cafenele. Cand aveam 5 ani, ma ducea acolo si ma invata sa pregatesc o ciocolata calda. Niciodata nu am uitat mirosul… parfumul… cafenelei mele dragi. De cand a murit el, m’am ferit sa mai intru in vreo cafenea.
“Aici.” Murmura Bianca. Am urmat’o pana intr’un colt indepartat. As fi preferat un loc la fereastra… Candva, tata avea grija sa am intotdeauna locul acolo. Ma simt… departe, in lumea mea, privind banalitatea strazii… oamenii… peisajul vesnic si monoton al orasului.
A fost ciudat, dar, atunci cand am privit intr’acolo, l’am vazut pe el… Cred ca si el prefera locurile de langa geam. I’am zambit, dar Leo nu parea sa remarce ca eram prin zona. Cand am intors capul, Bya mi’a soptit:
“Te priveste…”
“Cine?” am zis, desi stiam raspunsul deja. M’am uitat din nou intr’acolo. I’am intalnit privirea, dar, in loc sa zambesc, mi’am intors ochii inspre Denisa… o vedeam prin geam. Oh… deci privirea mea este aproape de el. De ce nu?...
Prea tarziu. Nu se mai uita inspre mine.
Oricum, Bya a inceput deja sa vrobeasca. Nici nu o aud. Ma gandesc… merita sa am o noua relatie? Merita sa am incredere in Bianca?
“Ma asculti?!”
“Pot avea incredere in tine!” am tresarit.
“Logic,” facu ea. Parea surprinsa. “Stiam eu ca profa de chimie are efecte daunatoare asupra copiilor, dar chiar asa?”
Am schitat un zambet. La ce ma gandisem? O stiu pe Bianca de mult, de cand aveam 10 ani si mi’am facut ID de mess. Sigur pot avea incredere in ea. Pot sa vorbesc cu ea. Dar de ce mi s’a parut ca si ea il priveste pe Leo, la fel de intens ca mine…?
“Nu pierde o prietena pentru un baiat…”
“Ai spus ceva?” am intrebat’o mirata pe Bianca.
“Ginny, chiar ai probleme cu neuronii.”
<<Nu pierde o prietena pentru un baiat…>>
Sunt sigura ca auzisem de undeva aproape de mine aceste cuvinte. De undeva… din mine…
Ma rog. Nu mai imi bat capul cu asta.
“Deci? Cum supravietuiesti?” m’a intrebat vesela prietena mea.
Nu am stiut ce sa raspund. Mi’am dat ochii peste cap, facand in acelasi timp un gest cu mana, semnificand “detalii… detalii” in limbajul nostru secret.
“You’re right” remarca Bianca.
“Always.” Am ras eu.
Bianca a reinceput sa foloseasca codul gastii. Uimitor! Eu il cam uitasem dupa 4 ani de cand nu il mai folosesc, dar ea inca il tine minte la perfectie…
“Hei! Leo!” striga dintr’odata Bianca, ridicandu’se si facandu’i cuiva cu mana. Eu m’am inecat cu propriul suc. “Vrei sa faci cunostiinta cu Gen?”
Leo, care pana atunci nu facuse mai nimic [ presupun – dupa faptul ca cei de langa el continuau sa vorbeasca ] , se entuziasma dintr’o data, si veni langa noi.
“Salut, Bianca.” Dadura palma.
OMG !! Astia se cunosc!
“Uhm… buna.” Am auzit mai tare vocea lui melodioasa. Cred ca vorbea cu mine. M’am ridicat, observand ca o suvita de par imi statea ca naiba. Am incercat discret sa imi inlatur inamicul, asezandu’l “in rand” cu restul parului, dar a parut pana la urma ca imi faceam vant cu ceasca. “Eu sunt Leo,” continua baiatul, privindu’ma putin uimit. Clar crede ca sunt o nebuna.
“Ah…” era cat pe ce sa zic “Stiu”. La naiba. Cum sa ma prezint? Ma numesc, ma cheama, mi se spune…? “Numele meu e Ginny,” am ales in final.
“Incantat.” Mi’a zambit. Cred ca mi’a intins mana, dar nu stiu exact ce s’a intamplat dup’aia. Cred ca am lesinat, pentru ca cineva ma stropise cu apa si toata cafeneaua era langa mine.
“Te simti bine?” m’a intrebat Bianca, cu adevarat speriata.
“Uh… da…” In fine, am dat vina pe caldura de afara [ tocmai cand incepea sa tune ], si toti s’au mai linistit. Leo a ramas la masa cu noi. Cred ca am lesinat din cauza ca imi zambise…
“Ce muzica asculti?” m’a intrebat ca din senin el.
Mai auzisem intrebarea asta odata. Dar cel care o formulase urma sa fie ucis cu sange rece de mine pentru ca nu mai incheia. Deci era vorba de An.
“Oo.. deci” Si am continuat mult si bine.. nu mi’am dat seama ca vorbeam cu el… Era ca si cum as fi discutat cu un amic normal. A trebuit Bianca sa ma calce de doua ori cu piciorul pe sub masa.
In schimb, Leo parea chiar… ca ii place. Sau nu stiu. Ma asculta. Chiar ma asculta! De obicei, atunci cand face cineva enorma greseala sa ma intrebe despre muzica ce imi place, adoarme. Si totusi… mai mult de o simpla prietena nu vreau sa fiu cu Leo. Oricum, el nu ma place. Ce tot spun? Sigur ca vreau sa fiu cu el! Dar… nu pot.
La iesire, Leo si Bya s’au dus sa plateasca. Am asteptat’o pe Bianca la iesire. Ma uitam spre strada...
Usa cafenelei s’a deschis. Iesisera An si prietenii sai. In treacat, mi’a facut cu ochiul. Desigur ca m’am intors spre cafenea. Am ramas socata…
Bianca il saruta pe Leo pe obraz!!
~
Am alergat de’a lungul aleii din fata scolii.
<<Nu pierde o prietena pentru un baiat…>>
Ciudat. Imi amintesc de…
<<Nu pierde o prietena pentru un baiat.>>
Acum, fraza parca imi urla in ureche, cu o melodie taraganata pe fundal…
<<NU PIERDE O PRIETENA PENTRU UN BAIAT!>>
Cand am ajuns la capatul aleii, in dreptul ciresului batran, m’am oprit. M’am spirjinit de copac. Abia mai respiram. Mi’am dat seama de ceva…
Cuvintele faceau parte din cantec. Cantecul celei de’a doua nopti de aici.

LAVI, TE IUBESC :* :*



M’am inselat. Bee e indragostita de An. Incearca sa se apropie de Leo, pentru ca ii place de prietenul sau cel mai bun… Doamne! Cat am putut sa ma insel!
Mi’a spus chiar ea. M’a cautat dupa ce a iesit din cafenea, pentru ca nu m’a gasit. A ghicit ce s’a intamplat… Poate abia dupa ce am imbratisat’o rece.
Sper doar ca nu i’a zis nimic lui Leo.
~


Am terminat tema la matematica. Este 18:30 cand ma apuc de cea de la limba engleza si mi’a trimis Denisa mesaj sa iesim in parc. Am intors capul dezamagita cand am vazut ca era vorba de ea, si nu de Bianca. Cred ca am suparat’o rau la cafenea. De cateva zile, nici ea si nici Leo nu ma prea baga in seama.
Am lasat mobilul pe pat. Aveam de gand sa o sun pe Denisa peste cateva minute, doar sa termin tema… deja am uitat. Doar melodia mea preferata – soneria telefonului – mi’a adus aminte de parc si de Denisa. Am sarit din pat, ajungand in fata dulapului si incepand deja sa cotrobai prin el dupa niste haine. Inainte sa raspund, am privit ecranul telefonului. Logic, era Deni.
“Alo?”
“Ma, dar incet mai raspunzi!”
“Iertare!” M’am gandit la o scuza plauzibila, dar Denisa nu mi’a lasat ragaz:
“In douazeci de minute ne intalnim in parc.”
Nu am obiectat.
“A… Mi’am amintit…” a spus, desi eram sigura ca nu uitase deloc, dar dorea sa pastreze surpriza pentru final. “Vine inca cineva.”
“Cine?” am intrebat, desi, sincer, nu eram deloc curioasa. Era ciudat. Nu ma gandisem deloc cine mai putea sa vina.
A urmat o pauza de cateva clipe, dupa care Denisa a inceput sa rada.
“O sa vezi!” a zis ea si apoi a inchis.
~
De cinci minute, ma holbez la o rochie si ma intreb daca sa o imbrac sau nu. Am ridicat’o un pic si am analizat’o din nou. Este… frumos… are ochii verzi… Au trecut alte cateva minute pana sa imi dau seama ca nu ma gandeam de loc la haine, ci la Leo. Am zambit, desi trebuia sa’mi dau doua palme, si am imbracat la intamplare rochia din fata mea. Am deschis fereastra pentru a inspira putin aer proaspat. Un val de racoare ce a intrat in camera mea m’a inghetat de’a dreptul. Trebuie sa ma imbrac mai gros – am rezolvat’o, punandu’mi niste cizme imblanite si o geaca. M’am asezat in fata masutei cu oglinda si mi’am pieptanat parul.
Era 7 seara cand ies pe usa. O iau la goana spre parc – macar pana acolo stiu sigur sa ajung. Am mai fost odata acolo. Si, oricum, vad o mica parte din el de la fereastra din bucatarie.
Am ajuns destul de repede in parc. Nu era nimeni! M’am plimbat putin. Am recitit mesajul trimis mai demult de Denisa – langa fantana… langa fantana…
Dar sunt langa fantana!
Ma asez pe o banca. Ma uit spre blocul meu. Poate mama este in acest moment la bucatarie… sigur nu ma poate vedea. De acasa, este vizibila doar intrarea in parc.
Cineva ma cuprinde cu bratele – eram sigura ca e Denisa, dar cand m’am intors sa’i zic vreo doua despre “speriatul persoanelor in varsta”, am remarcat ca era Bianca. Am inceput sa plang de fericire – ma iertase.
“Beeb!” Am imbratisat’o si eu. Bianca mi’a dat drumul, zambind.
“Ia te uita!” facu Denisa, parand mirata. “Ginny! Nu ma asteptam…” Prefacuta Doamne.. Dupa cat a tras de mine sa ies pe afara… Apoi a zis ceva ce m’a facut sa tresar: “Leo? Mai esti pe aici?”

Mi-a placut foarte mult...Ma bucur ca Bianca a iertat-o pe Ginny!

Va iubesc ma ><
Sunteti tari:*

Hai ca pun si nextul :




Oh, nu! Eu plangeam ca proasta! M’am prefacut ca mi se dezlegase siretul – Slava Domnului cu cizmele astea cu siret! – si, intre timp, mi’am sters lacrimile.
“Buna, Leo!” l’am salutat eu, cand m’am ridicat. El a zambit si atat. Cred ca era la fel de surprins ca ne intalnim aici. De data asta, nu se poate preface ca nu ma vede – asa cum face la scoala. Poate il enervez… Am avut grija sa nu mai stau prin preajma lui. Adica, am incercat. Bianca si Denisa par ferm convinse ca noi suntem facuti sa stam lipiti unul de altul – asa cum am nimerit cand ne’am dus la cinema.
Sunt sigura ca filmul era interesant, dar eu eram prea ocupata sa il privesc pe Leo. La inceput, inca ma chinuiam sa nu ii intalnesc privirea, dar apoi am renuntat. Si el ma privea. Dupa cateva minute, timp in care Denisa tot sarea in sus si comenta hainele actorilor cu Bianca, care manca zgomotos, se parea ca incepe si el sa fie atent la film. Am intors capul, oftand incet. El si’a pus bratul in jurul umerilor mei, iar eu i’am atins degetele. Nu s’a mai uitat deloc la mine in timpul filmului, dar oricum il simteam aproape.
~
Era deja intuneric afara cand am iesit de la cinema. Leo s’a oferit sa ne cumpere vata de zahar, dar Denisa si Bianca au refuzat, dand vina pe o durere de dinti si nu mai stiu ce. El mi’a dat doar mie vata de zahar!
Apoi, Bee a mimat ca isi raneste piciorul. Mi’am dat seama ca se prefacea, fiindca o cunosc prea bine. Denisa s’a oferit sa o duca acasa, iar eu am ramas singura cu Leo, fara sa imi dau seama. Mama ma mai lasa sa stau pe afara o ora, deci mai e timp.
“Ce vrei sa facem?” m’a intrebat Leo. L’am privit in ochi si am zambit. Imi venise o idee geniala.
“Pai… nu’i pe aici un parc de distractii?”
“Inteleg unde bati” facu el, si ranji. Imi cuprinse din nou umerii cu bratul si am intrat in parcul de distractii. Nu cred ca mai mersesem in vre’unul de multa vreme…
“Ce zici de Casa Bantuita?” se entuziasma el. “Apoi mergem unde vrei tu.”
“Sigur!”
Aveam sa aprob orice imi zicea el, desi ma sperii destul de repede.
Efectele acelei case ma ingrozesc. Intuneric … doar cateva lumanari lumineaza. Fantome, varcolaci, vampiri. Totul pare foarte real. Cand, brusc, cade o mana moarta din tavan, tip si ma agat de Leo, indepartandu’ma dupa doua momente, stanjenita. El parea ca nici nu observase, asa ca nu m’am obosit sa imi cer scuze. In continuare, mi’am tinut ochii strans inchisi, pentru a nu mai ma speria.
Parca au trecut secole pana am ajuns la capat. Leo parea dezamagit ca se sfarsise, asa ca m’am prefacut si eu la fel.
“Te’ai speriat?” ma intreba el, cand am ajuns in sfarsit la lumina – ma rog, nu era multa lumina nici pe afara -, in timp ce mergeam spre masinute, locul pe care l’am ales eu.
“N – nu…” am murmurat eu.
“Totul era foarte putin convingator… Mai ales mana aia moarta! Doar un pusti de 5 ani s’ar speria.”
M’am simtit tot mai rau. Cred ca el si’a dat seama de asta, pentru ca a ras.
“Deci, echipa sau unul contra altul?” m’a intrebat.
“Unul contra altul,” am ras eu diavoleste.
A platit el – nu l’am putut opri – si ne’am asezat in doua masini diferite. La start, am pornit deodata. Imi placea la nebunie sa conduc aceste masinute. Parca as conduce de adevarat. M’am izbit de doua ori de Leo, dupa care a inceput unul cu vreo cativa ani mai mare ca mine sa se tot loveasca de masina mea – apoi s’a ocupat Leo de el. Cinci minute s’au scurs ca prin farmec…
~

Telefonul suna. Ceva imi spunea ca era Leo, asa ca nici nu am mai privit ecranul mobilului, pentru a vedea numarul.
“Alo?”
O clipa a fost liniste. O voce suieratoare a intrebat:
“Ginevra Icespider?”
Nu am raspuns imediat, fiindca ma deruta tonul vocii. Am verificat numarul – ascuns…
“Sunt in fata casei tale.”
Mi’a cazut telefonul din mana. Era o farsa. Da, asta trebuie sa fie… Am stat putin pe ganduri. Nu stiu de ce, am ridicat telefonul si am raspuns.
“C-cum?” Glasul imi tremura.
“Da.” Vocea de la celalalt capat rase. “Exact asa cum ai auzit.”
“De unde stii unde locuiesc?”
“Cand ai scos capul pe fereastra…”
M’am infiorat. Mi’am amintit ca am deschis geamul inainte sa ies in parc. Nu putea stii de asta…
M’a vazut. Ma cunoaste.
“Cine esti?”
Vocea rase din nou. Eram speriata de’a binelea.
“Ce vrei?” am continuat. Era clar ca nu avea de gand sa imi raspunda la prima intrebare.
“De ce atata graba?” intreba vocea mieroasa. “Incet, Ginny. Incet.”
A ras din nou. S’a oprit la fel de brusc.
“O sa afli.”
Si a inchis… M’am ridicat tremurand de pe pat si am aruncat telefonul cat colo. Tremuram. Mi’era teama si sa trag perdelele. Cand am avut curajul sa fac doi pasi inspre ferestre, am primit un mesaj. M’am grabit sa il citesc, sperand ca Denisa sau Bianca sa imi dea un semn de viata. Dar… nu.
“De ce sa tragi perdelele? Lasa’le asa, vreau sa te vad.”


Ooc: nu am apucat sa corectez prea bine :">

deci ficul e sooper tare:X:X:X:X




astept continuarea cat mai rpd



:>:>

da, shi mie imi place foarte mult, fff mwlt

abia astept continuarea!!! vreau sa aflu cine e vocea mistrioasa!!! pls,... scrie nextul mai repede!

Merci mult, Lavi, Georgi, Mara :* pentru voi, nextul:->
Anunt un nou personaj, Adriana:) la fel de importanta, o sa vedeti.

PS: Lavi, "crea" e corect, cu un "e")




Vineri … O zi banala si ploioasa. Daca nu ar fi insistat mama, nu m’as fi ridicat deloc din pat. Stiu ca, pe vremea ei, nici ea nu era asa de silitoare… stiu ca si ea chiulea. Dar, asa cum mi’a repetat in fiecare semestru, “ orice inceput de an este important in ochii profesorilor …”
Ma rog. Am imbracat o bluza kaki si o fusta pana la genunchi, crem, cu niste snururi asortate cu bluza pe post de curea. M’am privit scurt in oglinda. Parul era intr’una din zilele lui bune. Am zambit, dupa care mi’am luat geanta, am strigat un “Pa mama!” si am iesit din casa. Am lasat usa un moment deschisa, asteptand raspunsul mamei… in zadar. Mi’am dat ochii peste cap, convinsa ca isi recucerise teritoriul preferat – baia – si am plecat.
M’am gandit sa iau autobuzul, altfel as fi intarziat cu siguranta. As fi ajuns totusi cam devreme la scoala, dar asta e. M’am oprit o clipa la coltul strazii mele. Nu stiu unde este statia de autobuz, dar trebuie sa fie pe undeva pe aici. Nu cred ca am realizat ca strazile din jurul meu erau aproape pustii. Inima a inceput sa imi bata cu putere cand am vazut ca eram singura – singura cu inca patru tipi inalti si solizi, care veneau… spre mine. Am grabit pasul, incercand sa par ca nu i’am vazut. Am traversat strada, sperand ca ei aveau sa ramana pe partea cealalta. Am tresarit cand am auzit o masina trecand pe langa mine, dar mai ales cand i’am vazut in oglinda retrovizorie in spatele meu.
Panica ma cuprinsese in timp ce mergeam. Nu mi'am dat seama cand am inceput sa fug. Ei nu pareau sa se grabeasca. Curand am inteles si de ce – era inca unul in fata, la intersectia unor stradute.
Nu stiam ca o sa iubesc atat de mult venirea unui grup mare de adolescenti emo. M’am grabit spre ei, lasandu’i pe urmaritori cu mult in spate. Am rasuflat usurata. In plus, ei mergeau spre statie.
Am prins autobuzul in ultimul moment – am fost nevoita sa fug, de fapt. M’am asezat pe undeva prin spate.
“Hei!”
Am tresarit. Era Leo! Doream sa raspund, cand am inteles ca el nu ma saluta pe mine, ci pe… cine e fata aia??
M’am asezat mai comod in scaunul meu, inchizand ochii in incercarea de a ma calma. Nu eram indragostita de Leo. Era doar un prieten de treaba… care acum ma scoate din sarite. Vorbeste cu o fata. Aproape se tin de mana. Aia se da pe langa el. Chiar atat de prost e baiatul asta?...
Mi’am dat ochii peste cap, suierand:
“Tu ai vrut’o!”
“Ce?” intreba un tip de alaturi. Cred ca ma auzise.
“Nimic, nimic…” am spus eu, incercand sa zambesc. M’am intors cu spatele, sprijinindu’mi capul de fereastra, vazand in geam reflectata privirea baiatului, de genul “mare e gradina ta Doamne…” . Apoi a inceput sa asculte muzica. O Doamne… nu suport melodiile astea. Mi se face greata. Prefer sa stau in picioare. M’am ridicat, avand grija sa nu il ating pe baiat, si m’am intins dupa bara. Am incercat. Autobuzul s’a oprit brusc la semafor, iar eu am cazut. M’am sprijinit de un scaun. Cred ca am lovit’o putin pe cea care statea pe el.
“Esti ok?” se sperie fata de acolo.
“Nu e nimic… m’am dezechilibrat…” am zis eu, dar aproape imediat fata m’a tras pe scaunul de langa ea si nu am putut comenta deloc.
“Arati de parca ai fi vazut’o pe strabunica’mea pe toaleta” zise ea, fara sa fie convinsa de scuzele mele.
Acum, am incetat.
“Chiar?” am intrebat eu incet, aproape soptind. Nu ca eram ingrijorata de felul cum aratam – si chiar mi se facuse greata - , dar tocmai vazusem ca cei din fata noastra erau Leo si… amica lui. Eram ferm hotarata sa nu o numesc “prietena”.
“Stai aici,” m’a oprit fata de langa mine cand am dat sa ma ridic. M’am prefacut ca doream doar sa ma asez mai bine. Parea… de treaba. M’am prezentat, iar ea mi’a spus ca o cheama Adriana.


Adriana.
C l i c k .

WOW, Ginny! Mi'a placut fff mult! Dar inca nu m'ai lamurit ce e cu vocea acea!

Pentru ca doar Georg a fost de treaba si a lasat un comm , aveti acuma o parte mai scurta .
Oricum trebuia sa inceapa capitolul 2


Cred ca tot drumul am privit pe geam. La un moment dat, am auzit ca m’a intrebat:
“Stii pe cineva de aici?”
“Da,” am spus, putin uimita. “Sunt noua. Dar am cunoscut cativa oameni.”
“Ah.”
Isi puse ganditor un deget pe buze. A continuat, ceva mai vesel:
“O sa te obisnuiesti.” Chicoti. “Cu totii trecem prin asta.”
“Prin… transferari la alta scoala?” am intrebat, derutata.
“Nu.” A ras. “Ma refeream la schimbarile prin care trece oricine.”
Autobuzul s’a oprit la statia de langa scoala. Mi’am dat seama de asta abia cand autobuzul se cam golise, iar Adriana se intorsese dupa mine. Cred ca am facut asta… constient, pentru a nu trebui sa ma inghesui pe langa Leo la coborare.
“Ginny? Ginny!” ma striga Denisa. O vad asteptandu’ma in fata intrarii, alaturi de Bianca.
“Trebuie sa plec,” sopteste Adriana. In clipa urmatoare, nu o mai vad.
Eram indignata ca privirea mea nu ii putea da de urma. Sigur era pe undeva pe aici, printre elevi... Nu e in curtea scolii, as fi vazut'o daca intra inauntru... Unde ar putea fii?
Mi s’a parut ca…
“GINEVRA!”
“Vin!” am strigat. Am aruncat o privire peste umar locului unde vazusem o pisica mare, neagra...
Doua safire.
De ce mi se par cunoscute?...

Shi eu, shi eu vreau continuarea!!! Mi'a placut foarte mult!
app. mi'au placut pozele cu Adriana [cel mai mult mi'a placut parul shi ochii]
So~nextul!

off topic: off, Ginny, pls intra acum pe mass, vreau sa ma'nveti ceva in legatura cu niste poze. pls!

Au trecut aproape 2 saptamani. 2 saptamani in care am dat deja 2 teste si am avut parte de 3 ascultari la tabla. Am memorat aproape toate numele colegilor mei, si stiu cum sunt profesorii; cred ca profesoara de limba germana e cea mai de treaba. Cred. Este destul de antipatica printre colegi, ceea ce ma face sa ma gandesc, stiind ca ei au multi ani in spate in acest liceu, daca este chiar asa de draguta. Oricum, cu mine n’are nici’o treaba. Uneori, ma priveste putin cam ciudat, de parca abia atunci m’ar remarca, si apoi se poarta foarte… normal, familiar chiar.
In schimb, ceilalti profesori nu prea ma vad cu ochi buni. Poate ii influenteaza faptul ca imi petrec timpul cu Denisa, o adevarata rebela, si mai ales ca la ore stam in aceeasi banca.
Singurul lucru care imi insenineaza ziua este ca maine este ziua lui Leo – si ca ne intelegem destul de bine acum. De fapt, ne’am certat alaltaieri seara, si de atunci nu am mai vorbit, dar o consider doar o mica… nepotrivire de pareri. Ma rog, ma suparase destul de tare, si sper sa isi ceara scuze.
~
“… Excursie in Europa… “
Eu si Denisa nu prea o ascultam pe profa. Prietena mea mazgalea aiurea cu pixul pe coperta caietului meu. Gandurile mele erau insa departe, la doi anumiti ochi verzi…
“… Portugalia, Spania, Anglia, Irlanda. “
Profesoara se apropie de banca noastra. Cel putin, asa mi se pare mie. Dorea probabil sa adauge ceva, dar chiar atunci a sunat, iar in zgomotul obisnuit al scaunelor trantite si ghiozdanelor bagate in banca, profesoara de biologie striga ultimele cuvinte ale discursului ei:
“Se va tine in noiembrie!”
~
“Ginny?” Leo mi’a atins in treacat parul, atragandu’mi atentia. Mi’am intors privirea spre el. “Pot sa te intreb ceva?”
“In genunchi!” am suierat eu.
A ras.
“Chiar e neces…?”
“Da!” am replicat eu. Abia ma abtineam sa nu schitez macar un zambet.
“Bine.”
Si’a aruncat ghiozdanul pe podea, dupa care s’a lasat in genunchi si a intins mana, de parca dorea sa ma ceara in casatorie.
“Ginevra Fayette Icespider, vrei sa vii la petrecerea de ziua mea?”
Am izbucnit in rasete.
“Okay, okay…”
Zambind, mi’a intins o invitatie, apoi a plecat. Cateva colege chicoteau, dar nu imi pasa. Am deschis invitatia cu doua secunde inainte sa sune de intrare.

Pentru mirifica de Ginny!
Te astept in clubul ***, vineri seara. Adica pe la 7. Intelegi tu.
Nu, nu vei fi data afara daca nu vii cu mascara de cea mai buna calitate si nici daca nu te imbraci ca Lady Gaga . DOAR SA FII ACOLO!
Cred ca ai ghicit motivul , deci nu ma chinui sa iti explic:) si astept macar un “ La multi ani “ . Am pretentii .

Zambeam in timp ce puneam invitatia la loc in plicul ei.

Wow, Ginny, mi'a placut, dar mi s'a parut prea haioasa si exagerata partea cand trebuia sa stea in genunchi! Shi presupusa "invitatie" parca era ma de graba un biletel! [intelegi tu]